Doi ani fara Bobo

Cautam putin mai devreme ceva pe pagina Ralucai. Nu mai stiu ce cautam, important este ce am gasit. Am gasit un text despre un prieten de-al ei, care a murit in 2006.

Mi-am amintit de Bobo. Zilele trecute, s-au implinit 2 ani de cand a murit si el. Ca si anul trecut, voiam sa il rog pe Dacian sa mearga pana la cimitir, sa ii puna o floare pe mormant, din partea mea. Dar stiam ca nu o va face. In afara de inmormantare, nu s-a dus niciodata la mormantul lui Bobo. Cred ca (inca) nu poate…

Bobo era cel mai bun prieten al fratelui meu. Eu il respectam foarte mult din doua motive, dintre care unul poate parea ciudat. In primul rand, l-am apreciat pentru faptul ca, desi avea numai 20-21 de ani, isi infiintase firma, se implica, era plin de viata. Spre diferenta de ceilalti baieti din cartierul nostru, care se bucurau, probabil, de statutul de student si il foloseau ca pe o scuza pentru a trandavi toata ziua.

A doua treaba care stiu ca m-a impresionat la el: purta sandale. Stiu, suna comic… Dar chiar era singurul din “Mircea” (cartierul Mircea cel Batran) care purta sandale. Desi ceilalti baieti mai radeau uneori de el, nu se jena sa le poarte.

Imi amintesc putine despre el. Mai stiu doar cum am mers, impreuna cu Flavius, la Bobo acasa, sa discutam despre realizarea unei pagini de net. Bobo isi infiintase de curand firma Equillon, care facea pagini de internet, iar noua ne trebuia un site pentru firma noastra. Stateam acolo, in gradina lui Bobo (el, Cristi – asociatul sau, Flavius si cu mine), fumam, beam un suc si discutam despre afaceri. Copii entuziasmati, care – la 20 de ani – nici nu stiau ce-i aia o chitanta, dar aveau deja firmele lor puse pe picioare. De altfel, nick-ul lui Bobo pe net era el_poate….

Cu cateva zile inainte de accidentul lui, mama lui Bobo si-a dat demisia de la locul de munca: Bobo i-a spus ca nu mai trebuie sa lucreze, ca de acum intretine el familia….

Imi mai amintesc ca mi-a aratat camera lui, o camera plina de chestii mov, de culoarea echipei Poli. Era mare fan, cred ca cel mai mare. Mai ales dupa moartea lui, s-a nascut “legenda Bobo”… Cica a mers candva cu bicicleta pana la Bucuresti, ca sa vada un meci intre Poli si ceva echipa din capitala. (Daca v-ati intrebat vreodata de ce site-ul Inspectoratului Scolar Judetean a fost cativa ani buni violet: Bobo l-a facut asa.)

Eu nu am fost la inmormantare, fiindca tocmai plecam in Germania. Nu am putut fi, atunci, aproape de fratele meu si ma urasc pentru asta.

Stiu doar ca, atunci cand am urcat in trenul spre Bucuresti, pornindu-mi calatoria spre Berlin si spre patru ani de departare de casa, m-am uitat scurt spre cer si l-am rugat: “Bobo, ajuta-ma!” Il rugasem deja sa faca asta atunci cand am dat examenul la Minister, la 1-2 zile dupa decesul lui – si m-a ajutat.

Socul cel mai mare l-am avut anul trecut, cand am primit o invitatie pe Hi5: “Bobo wants to be your friend” sau ceva de genul. Era o pagina facuta de fratele lui, daca nu ma insel. Dar scrisa asa cum ar fi scris-o Bobo.

Un blog pe bune al lui se gaseste la http://el-poate.deviantart.com/

Am mai gasit candva, imediat dupa accidentul lui, o alta pagina pe care scria. In mod ciudat, ultimele randuri pe care le-a scris au fost:

“Si de-o fi si eu sa mor/ Nu vreau sa va inrtistati/ sa cantait si sa jucati/ PANA_N ZORI”

(copiat cu greselile si caps lock-urile scrise de el)

Iti multumesc, Bobo, fiindca mi-ai aratat ca nu trebuie sa-mi fie rusine sa fiu asa cum sunt (chiar daca port sandale…). Iti multumesc pentru entuziasmul tau, pentru increderea in tine, pentru dragostea de viata… Lasa, ne vedem peste cateva zeci de ani. Stam din nou la o tigara, acolo sus (ca doar trebuie sa se nasca si norii cumva) si iti multumesc personal…


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*


5 + 4 =

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>