Mărţişor… cu tristeţe

1 Martie mie mi-a adus tristeţe. Deşi, teoretic, începe primăvara, e momentul să ne bucurăm, primim mărţişoare care să ne aducă noroc şi alte cele, eu ieri m-am putut gândi la un singur lucru: e primul an de când m-am născut în care bunicul meu nu mi-a dăruit un mărţişor. Pentru că bunicul meu nu mai este.
Şi ştii ce e cel mai trist? Că nici măcar nu mai ştiu care e ultimul mărţişor primit de la el, anul trecut, când – deşi era grav bolnav – mi-a cumpărat unul. A cumpărat pentru toate femeile din casă, aşa cum făcea de când mă ştiu. Mărţişorul respectiv e precis undeva, acasă, printr-un sertar. Nu l-am preţuit ca fiind ultimul, pentru că niciodată nu te gândeşti că acela e ultimul mărţişor, ultima îmbrăţişare, ultimul zâmbet, ultimul sărut din partea unui iubit şi aşa mai departe. Mai ales în cazul bunicilor şi al părinţilor, ai impresia că ei vor fi mereu acolo. Că vor fi acolo şi că îţi vor oferi la nesfârşit îmbrăţişări, zâmbete, dragostea lor şi… mărţişoare.
De fiecare dată când pierd pe cineva drag, îmi spun că – de acum înainte – voi fi mai atentă. Că voi preţui fiecare cadou şi fiecare gest ca fiind ultimul. Şi totuşi: ideea asta zboară repede din gândul meu şi trăiesc mai departe cu impresia că unele persoane, stări de fapt şi lucruri nu se sfârşesc niciodată.

Bubu, de data asta îţi ofer eu un fir de mărţişor, alb cu roşu, ca să îţi aducă noroc acolo unde eşti. Şi ca semn de recunoştinţă pentru toate mărţişoarele pe care mi le-ai oferit tu mie.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*


9 + 8 =

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>